şi am cerut tăcuta de la îngeri,vreo două-trei stele.
Mi-au pus o cununiţă cu flori de câmp sălbatice-suave,
dar n-au stat mult pe fruntea mea, erau mult prea firave.
Pornit-a să plangă cerul cu-ai săi nori, în ochii de copil,
ce răvăşit de-a lumii umbră, stătea ascuns în roua de trandafir.
In ce odaie să m-ascund,ca tu să mă gaseşti îngenunchiată,
cu mâinile pline de flori, nemângaiata şi speriată ?
Se duc războaie şi-n dureri atâtea fiinţe-s adormite,
iară fecioarele din cer, aleargă-n câmpuri răvăşite.
Ce rost au vorbele ce dor, ce scoase sunt pe gura lumii,
când, în loc să mirosim a mir, ne aruncăm în braţele furtunii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu