Să laşi

să laşi petalele să cadă

şi să le strângi în ochi culoarea,

căci este zeu acela care

le simte suflul şi splendoarea.

să laşi petalele să zboare

pe cerul stăpânit de fluturi,

să stai ca floarea în tulpină,

să nu te-apleci ,

să nu te scuturi.

să laşi petalele să cânte

spre cerul împânzit de nori,

căci este zeu acela care

te-nvaţă, uşurel, să zbori.

să laşi petalele să se alinte

în braţe de vestale sfinte,

căci este zeu acela care

nu mai revine la-ntrupare.

Am

am strălucit doar o secundă,
şi am căzut, ca stins, în mare,
căci nu-i nimic pe-această lume,
decât durere şi visare.

am strâns în pumnii mei tot raiul,
dar am uitat să îi deschid.
şi plâns-au ochii în tăcere,
de râsul meu, ce-a fost perfid.

să nu uitati ca împărătul,
cu tronul lui cel aurit,
nu poate moşteni pământul,
dar poate merge-n infinit.

am strălucit doar o secundă,
ca ciobul aruncat în drum,
căci nu-i nimic pe-această lume,
decât durere, praf şi fum.

Dau

soarele şi luna

şi universurile toate

le dau

pentru o clipă de iubire,

să se aplece-n dans stâncile toate,

să simtă piatra strop de fericire.

sângele, carnea şi tot sufletul meu

se sting într-o clipă de iubire,.

să se aplece-n dans stâncile toate,

să simta piatra strop de fericire.

Iluminare

ridică-mă din pietre,

şi urcă-mă în cerul tău, opal !

scoate-mă din rădăcini de rouă,

creează-mă din fructe şi cristal.

din palmele-ţi albite de dulceaţă

vreau să-mi afund buzele-mi ce plâng,

cerând pământului o altă viaţă

şi o silabă din al tău cuvânt.

coboară uşor, din stele,

trimite-mă în trupul unei fragede fecioare,

spală-mă-n ambrozie din stropi de ploaie,

şi pune-mi, Doamne, lumea la picioare.

Şi ce!

şi ce folos adus-am lumii
că am schimbat a mele straie,
c-am încetat să fiu copilă
plină de viaţă şi văpaie ?

şi ce folos adus-am vieţii
că-n mine nu se mai aprind
luceferii blânzi ai dimineţii,
iarba iubirii răscolind ?

of, ce folos adus-am mie,
când viu cascadele se-aud,
dacă urechea mi-e închisă,
şi floarea-i ofilită-n câmp ?

Taină

tu, căci vii din stele,

mi-ai şoptit a lumii nume,

făr’de zgomot

şi-n tăcere

spui ce nu se poate spune.

albe lacuri plâng năvalnic,

răvăşindu-mi fiinţa toată,

stau râzând, ca dulce-pruncă,

lângă floarea scuturată.

taină,

tu,

ce zbori deasupra

creştetelor noastre reci,

hai, mai stai,

căci doar o dată

pe deasupra noastraă

treci...

Zeii

,,stăpânii lumii,, sunt nişte copii !
n-au arme-n mâini, ci numai jucarii.
n-au praf în ochi,
ci pulbere de stele,
din care-ncet se nasc şi mor
micuţi atomi
şi supernove grele.


în drumul lor amar,
prin astă lume,
trec lin, ca barca de pe lac,
fără ,,averi,, şi ,,nume,,.


nu timpul li-e stăpân,
ci infinitul,
din flori făcut-au haine,
pământul e stropit,
cu-ale lor taine.


pe buzele lor
soarele făcut-a împărăţie
şi această albă sevă,
îmi traversează fiinţa,
şi se asează, cald,
în slove albe, pe hârtie.

,,stăpănii lumii ,, sunt nişte copii…

Zidire

olarul
care face lutul,
mişcând cu mâna uşor pământul,
a trăit zi de zi sub stele
şi-a adormit
sub sape grele.


pictorul
ce iubeşte pânza
mişcând cu mâna uşor penelul,
a trăit zi de zi sub stele,
dar a uitat să atinga cerul.

poetul
ce creează versuri
mişcând cu mâna dulci cuvinte,
a trăit zi de zi sub stele,
dar a uitat de cele sfinte.


constructorul
ce ridicat-a ,
cu mâinile, castele-ntregi,
a trăit zi de zi sub stele
şi-a adormit sub lespezi reci.

Spovedania unui om

Iartă-mă că am venit din tine

şi din ţărână sfânta m-am născut.

Am uitat că cine pleacă, vine

şi plecând, o ia de la- nceput.

Iartă-mă că am uitat de tine,

şi ţărâna crunt am murdărit.

Am uitat că cine pleacă, vine!

aşa şi eu mereu, am revenit.

Iartă-mă că m-am proclamat rege

şi ca rege greu m-am prăbuşit.

Am uitat că cine pleacă, vine!

şi-n venirea mea m-am amăgit.

Iartă-mă c-am umilit sărmanii

şi în bani adânc m-am ingropat.

Am uitat că cine pleacă, vine!

şi-n venirea mea eu te-am uitat.

Iartă-mă că n-am cunoscut legea

şi-am călcat iubirea in picioare.

Am uitat că cine pleaca, vine!

şi venind mereu iubirea moare.

Iartă-mă că n-am privit spre stele

şi cu ochii în pământ am stat.

Am uitat că cine pleacă, vine!

şi venind, de mine am uitat.

Iartă-mi masca ce-mi astupă faţa,

nici nu ştiu ce-i dincolo de ea.

Am uitat că cine pleacă, vine!

şi venirea- mi este tot mai grea.

Îngerilor

N-am timp s-ajung spre rai, picioarele-mi sunt grele,
şi am cerut tăcuta de la îngeri,vreo două-trei stele.
Mi-au pus o cununiţă cu flori de câmp sălbatice-suave,
dar n-au stat mult pe fruntea mea, erau mult prea firave.

Pornit-a să plangă cerul cu-ai săi nori, în ochii de copil,
ce răvăşit de-a lumii umbră, stătea ascuns în roua de trandafir.
In ce odaie să m-ascund,ca tu să mă gaseşti îngenunchiată,
cu mâinile pline de flori, nemângaiata şi speriată ?

Se duc războaie şi-n dureri atâtea fiinţe-s adormite,
iară fecioarele din cer, aleargă-n câmpuri răvăşite.
Ce rost au vorbele ce dor, ce scoase sunt pe gura lumii,
când, în loc să mirosim a mir, ne aruncăm în braţele furtunii?